Personalităţi

Este născut la Sălişte, călugărindu-se la mănăstirea Neamţ. În 1827 intră la Şcoala Sfântu Sava, iar în 1832 este numit „învăţător naţional” la Buzău, apoi diacon şi director al tipografiei arhiepiscopale. Apoi este numit director al Seminarului teologic din Bucureşti. Fiind arhiereu şi locţiitor de episcop la Buzău înfiinţează cea dintâi revistă bisericească „Vestitorul bisericesc” şi „Episcopul bisericesc”. Este unul din fondatorii Bibliotecii Academiei şi membru onorific.

Dintre operele sale „Biblioteca tinerilor începători”, „Prescurtare de ermeneutică”, „Principii de retorică”, „Imnuri în proză”. Este primul ierarh care tipăreşte cărţi bisericeşti cu caractere latine.

S-a născut în 17 mai 1855, în Aciliu, urmând studiile liceale şi teologice în Sibiu: a fost învăţător în Sălişte (1877-1884) preot şi profesor de Religie în Aiud, redactor la “Telegraful Român” din Sibiu protopop în Alba Iulia 1892 – 1997. În acelaşi timp şi “administrator protopopesc” la Orăştie, consilier economic (asesor) la Arhiepiscopia Sibiului, membru în Congresul Naţional Bisericesc al Mitropoliei Ardealului, membru al Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Sibiului (1898 – 1919), vicar al Consistoriului ortodox român din Cluj, apoi episcop al noii eparhii a Vadului, Feleacului şi Clujului. Membru în Comitetul Central al Astrei (1898-1919), membru onorar al Academiei Române, fondator şi preşedinte al Băncilor românesti “Vatra” din Cluj (1907-1921) şi “Lumina” din Sibiu (1910-1921); membru de drept în Senatul României (din 1921).

Istoricul născut la Sălişte face liceul „Gheorghe Lazăr” de la Sibiu, urmând apoi cursurile de latină şi istorie ale Universităţii din Budapesta, luându-şi doctoratul în 1904. În 1907 editează împreună cu Octavian Goga revista Astrei, „Ţara noastră”. După unirea din 1918 este ales deputat în Parlamentul României şi profesor la Universitatea din Cluj. Are peste 800 de lucrări, articole şi studii., primind pentru scrierea despre mitropolitul Andrei Şaguna, premiul Academiei Române. În 1914 este ales membru corespondent al Academiei Române. Dintre lucrările sale amintim: Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici şi Ion Bob la Curtea din Viena în 1792, Contribuţiuni istorice privitoare la trecutul românilor de pe Pământul crăiesc, Contribuţiuni la istoria românilor ardeleni-1780-1792, Despre începuturile neamului românesc, Factori istorici ai vieţii naţionale româneşti.

Îşi face studiile la din Sibiu şi Braşov continuând la Institutul teologic din Sibiu (1902 – 1905), apoi la Universităţile din Bucureşti, Budapesta, Strasbourg şi Jena (1905 – 1909), luându-şi doctoratul în Filosofie şi Pedagogie la Jena (1909). Este coreferent şcolar la Arhiepiscopia Sibiului paralel profesor suplinitor la Institutul teologic-pedagogic pentru disciplinele pedagogice şi secretar al „secţiei şcolare” a Astrei. În 1914-1918 activează la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău, unde desfăşoară o intensă activitate politică şi culturală, militând pentru făurirea statului naţional român unitar, îndeosebi prin ziarele fondate de el la Chişinău: “Tribuna”, “Ardealul în Basarabia”, “Şcoala Moldovenească”. După unirea din 1918, este secretar general al Resortului de Instrucţie al Consiliului Dirigent. În 1919 este ales membru corespondent al Academiei Române şi numit profesor titular la catedra de Pedagogie de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universitătii din Cluj, la care a functional până la pensionare(1945).

În timpul regimului comunist, e condamnat la mai mulţi ani de închisoare, din care a executat doar o parte (1956-1958). Dintre lucrările sale amintim: Limba nouălor cărţi bisericeşti, iaristica bisericească la români. Studiu istoric, Scoala românească din Transilvania. Desvoltarea ei istorică şi situaţia ei actuală, Din istoria literaturii didactice româneşti: I. Bucoavnele. II. Abecedarele. III. Cărţile de cetire din Transilvania, Politica religioasă şi minoritară a României. Fapte şi documente care impun o nouă orientare, Prolegomena la o educaţie românească, Puncte cardinale pentru o concepţie românească a educaţiei.

Remarcabila personalitate a culturii romane şi reprezentant strălucit al „Scolii de la Cluj”, filozoful D.D. Roşca s-a format în Universităţile din Bucureşti, Viena şi Paris (unde şi-a susţinut şi teza de doctorat), consacrându-si întreaga activitate domeniului gândirii. A conferenţiat la catedra de Istoria filozofiei şi, din 1937, a fost profesor titular al catedrei Teoria cunoaşterii, la Universitatea clujeană. Este membru corespondent (din 1963) şi membru titular (din 1974) al Academiei Romane. Opere: Istoria filosofiei, Prelegeri de estetică, Ştiinţa logicii, Studii filosofice, Însemnări despre Hegel, Influenţa lui Hegel asupra lui Taine, Existenţa tragică: încercare de sinteză filosofică, Prelegeri de filosofie a istoriei, Studii şi eseuri filosofice, Oameni şi climate.

A făcut primele clase la Sălişte, apoi Sibiu şi Brasov. Dupa bacalaureat, a devenit bursier al Facultăţii de Litere şi Filosofie al Universităţii din Budapesta, absolvind cu succes în 1897, în calitate de profesor de limba română şi maghiară. Pe lângă activitatea de la catedră, a desfăşurat şi o bogată activitate publicistică, dezvoltată cu precădere în paginile „Gazetei Transilvaniei”, şi mai apoi, în cele ale „Ţării Bârsei”, ca redactor, până la senectute.

A semnat studii şi articole de istorie, limba şi literatura română, literatură universală, economie, artă, în alte numeroase periodice, printre care „Familia” (1897 – 1900), „Tribuna” (1904), „Dreptatea” (Brasov, 1905-1906), „Ţara noastră” (1907), „Românul” (1915), „Transilvania” (1909 – 1925, „Societatea de Mâine” (1924 – 1927). Printre elevii cărora le-a fost mentor s-au numărat L. Blaga, V. L. Bologa, I. Muslea, D. D. Rosca. A fost membru al secţiei literare a „Asociaţiunii”, membru al Sindicatului presei române din Ardeal Şi Banat şi membru onorific al Academiei Române.

Inginer constructor, a participat la construirea Arcului de Triumf, a Mausoleului de la Mărăşeşti şi a podurilor peste Siret, a Catedralei Reîntregirii din Alba Iulia, dar şi a altor catedrale din Cluj sau Timişoara. Activitatea sa a fost recunoscută şi peste hotare, el fiind cel care a proiectat marile clădiri Mercus (1913) şi Hotelul Luvru (1912).

Fiu al Săliştei prin tată, de profesie medic, a fost profesor universitar şi şef de secţie la spitalul Cantacuzino din Bucureşti. Pentru meritele sale este ales membru corespondent al Academiei Române şi al Academiei de Medicină din Paris. Cercetător în domeniul bolilor diabetice a fost preşedintele Societăţii de diabet şi boli de nutriţie, publicând lucrări dintre care amintim: Diabetul, Fiziopatologia icterelor, Ereditatea în diabet.

S-a născut în 1894 în satul Sibiel. Profesor universitar la Iasi, Bucuresti, specialist in istoria Evului Mediu şi a epocii moderne, membru al Academiei Române din 1955, a elaborat numeroase lucrari: – Opera principala: „Francesco Guicciardini – viaţa publică şi gândirea politică” (teza de doctorat – 1926); – „Contribuţii la problema Orientului” (1930); – „Renaştere şi Reforma” (1941); – „Tudor Vladimirescu” (1945); – „Renaşterea” (1964). A fost redactor responsabil al volumelor II si III din „Istoria României”

S-a născut pe 21 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul ” Elena Doamna „, amândoi din Sălişte. Urmează şcoala primară la Bucureşti (1893 – 1895) şi la Suici, judeţul Argeş, unde părinţii se stabilesc o vreme, apoi liceul la Bucureşti (Liceul Matei Basarab şi la Sf. Sava)(1898 – 1906). Debutează în revista umoristică Belgia Orientului (1904), colaborând şi la alte reviste: Duminica,”revista Spiruharetul”, Revista noastră, Revista ilustrată. Înscris la Facultatea de drept (1906), o părăseşte pentru Litere, fără a termina studiile. Debutează editorial cu două volume: Balade vesele şi triste, Parodii originale (1916). Întors la Iaşi, redactează împreună cu Mihail Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariţia Vieţii româneşti (1920), al cărei prim-redactor va fi. Volumele sale (Balade vesele şi triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin – Planina) se bucură de un enorm succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care obţine şi Premiul Naţional (1926). A fost membru corespondent al Academiei Române din 1936.

profesor la Institutul de Istorie din Cluj, remarcabil istoric al evului mediu romanesc;

este un inginer geolog român, membru titular (1994) al Academiei Române, vicepreşedinte al Academiei Române. Specialist în ştiinţele pământului cu peste 140 de lucrări publicate în ţară şi străinătate.

A absolvit Facultatea de Chimie Industrială din Bucureşti, specializându-se în tehnologia medicamentelor şi produselor farmaceutice. Şi-a continuat specializarea la Institutul de Chimie Organică din Köln. În timp, a parcurs toate treptele ierarhiei universitare, ajungând profesor la Catedra de Chimie Organică a Facultăţii de Chimie Industrială din Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, fiind invitat să susţină cursuri şi în străinătate, îndeosebi în Franţa şi Germania. Membru al societăţii ştiinţifice naţionale şi al Consiliului Naţional al Societăţii Române de Chimie, al Societăţii Europene de chimie, al Societăţii Americane de Chimie. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1991 şi titular în anul 2000.